1993-01-30_Cristina Claudia Simion
Pentru mine este un semn.
Nu stiu nimic, nici macar cum sa-mi afisez pe hartie cele ce-mi stau ascunse in mine, dar am incredere in ceea ce simt si las sa-mi curga ideile dupa voia lor.
Am stat multa vreme si m-am gandit la acel tot de care depinde fiinta umana si m-am gandit la ea acum, ca apoi sa privesc samburele ciudat pe care sta impunatoare muzica ‘OCTAVE’ . De ce impunatoare? Intelegand ideile ‘OCTAVE’ reusesti sa privesti in interiorul tau, sa te expui spre centrul necunoscut al fiintei, acolo unde nimic nu moare , ci se reface continuu. Muzica ‘OCTAVE’ , insasi, este un proroc care dupa mine a luat tinuta invizibila afirmandu-se prin secretul melodic.
De ce acum, cand omul a pierdut simtul valorilor, a promovat impostura in planul cel mai adanc al sentimentelor, a aparut ‘OCTAVE’ ? cu siguranta este un semn divin ! Un semn care desi fara cuvinte parca spune sa avem speranta, sa nu uitam ca forta binelui invinge intotdeauna pe cea a raului, sa nu uitam ca cel de sus ne ajuta prin multe si secrete metode, atunci cand nici nu ne asteptam. Poate una din aceste metode este chiar ‘OCTAVE’. Pamanteanul aspira acum catre absolut iar spiritul superior simte nevoia concretului. Muzica ‘OCTAVE’ este pentru cel ce o intelege, pentru cel ce se increde in firmamentul sau, care este sufletul. Melodiile ‘OCTAVE’
Se asculta in functie de acceptarea interiorului pentru ca depindem de interior. Depindem, deoarece odata ce ne cunoastem, odata ce ne descoperim sufletul, descoperim adevarata fericire. De-abea atunci vom fi in stare sa separam realul de fals, binele de rau, placerea de sacrificiu. Cred ca iddea aceasta, pentru cine o intelege, este dezvaluita in ‘secretul piramidelor’, iar pentru cine nu, ramane in continuare un mister.
Chiar daca sfarsitul nu apartine unui filosof, al unui scriitor sau mai stiu eu al cui, as incheia cu ceva dedicat special pentru ‘OCTAVE’: M-a facut sa caut in mine, sa-mi folosesc vointa ca pe un element de tortura divina, sa aleg in mare parte curatul si binele, sa ma descopar in adevarata fiinta, sa-mi cunosc adevarata valoare si nu cea pe care o mascam pana atunci si multe altele, toate cu un caracter comun, toate cu un secret miraculos pentru muritori.
Cautati si veti gasi
Bateti si vi se va deschide
Cereti si vi se va da
Adevarat scrie cartea sfanta, adevarat pentru toti.
1993-12-02_Cristina Claudia SimionOctave, Corabia se indreapta spre PORTILE IUBIRII.
Pasagerii, incet incet, devin umbre fugare si se izbesc de stancile marii, in zgomotul furtunii. Dar tot ce-i mai de pret e-o invitatie la viata. Caci restul e tacere.
Existam. Important nu mai e cum si de ce? Si tu ti-ai dat seama de asta "La Portile Iubirii". Ne ascundem intr-o cazemata de carton sau ne refugiem in singuratate pentru a ne gasi scopul vietii. Doar viata? Viata este o celula cu gratii elastice und misuna elefanti printre portelanuri. Iar in aceasta celula ne este teama de castrare. Incercam sa ne refugiem in noi, sa fugim de lume, sa fim la fel de superficiali in viata dar sa fim capabili sa facem ceva. Sa fim dirijori propriei noastre vieti.Sa cautam un alt taram, un altceva. Astfel pierdem sau castigam cearcanele facute nu de mult la lumina unei lumanari sau cele primite pe gratis. Si asa reusim. Reusim sa devenim un hit, o lege, un idol sau marca unei sticle de vodca. Si totusi, suntem pe o corabie de vis care poate lua pe oricine la bord, caci se-ndreapta spre Portile iubirii. Dar cand ajunge acolo se opreste. Nu mai stie incotro sa mearga. Pentru ca iubirea e o tara infidela noua, oamenilor. Acolo e prea multa dragoste care te ucide sau prea putina care te ingrasa. Iar calatorii? Ei ce pot alege? Oricum, nu moderatia.
Corabia asta, desparte lumea de malul tau, iar Portile iubirii sunt granita pustie dintre desti si eu.
Vineri 1993-12-02 Chris Simion
1994-10-02_Cristina Claudia Simion
Bucuresti, 20 Octombrie 1994
Decat sa stau sa vegetez sau sa privesc acest gandac care umbla cu nerusinare pe peretele din camera mea, mai bine iti scriu ceva. Iti ascult muzica, chiar acum. A nu stiu cata oara cand intorc discul (Dulce Libertate) de pe o parte pe alta. Gasesc in el sensul existentei pe care am reusit sa il exprim prin cuvinte. Ce-i drept umile ! De aceea ti-am scris acum, cand sunetele muzicii tale imi dezamorseala circuitle mentale si imi ofera intelesuri pe care le transform apoi in rastalmaciri verbale. Initial nu stiu daca vor ajunge aceste hartii in mainile tale si sub privirile tale pentru ca m-am gandit sa ti le trimit dar asta nu prea are importanta.
Stii cand simti ca ai un suflet este cel mai greu. Atuci dai nastere la cele mai multe lacrimi. Frumos peisajul, nu? Mi-a fost inspirat tot de la discul tau. Este dureros. La fel ca o fraza scrisa pe mormantu lui Kant: "Cerul instelat deasupra mea, legea morala in mine." Atunci cand nu mai simti nimic existi in pribegia tulburarii sufletesti. Esti un haotic si nu stii ce se intampla in lumea cauzelor. Traiesti ca un efect continuu al pierderii. Te degradezi si te usuci pas cu pas, putin cate putin. Cine mai stie cand ai putea sa revii? Numai tu (Raspuns pe care l-am gasit intr-un gest de-al lui Florian Pittis cand in timp ce canta celebrele versuri "Lume lume soro lume ... important e cat si cum gandesc" si-a rupt un fir de par din cap si, mascat i-a aratat lungimea.
Dar nu mai poti nici sa rasufli. Nici sa privesti in jurul tau. Inoti intr-o cazna sufleteasca. Traiesti din ramasitele putrezite ale inimii. Vechiul luptator a gasit acum sensul libertatii. Nu mai putea sa rada de ceea ce era curat odinioara si se stramba de durerea salasuita in ori ce lucru. Saturat de lumina a cazut in intuneric unde ravneste dupa ceea ce credea ca a deslusit. Nici acum nu renunta. Incearca sa doboare ori ce inteles, sa dezmembreze ceea ce nu exista decat inchegat. Uita ca nu are de infruntat neantul ci infinitul. Cam asta am inteles din discul tau. Poate ti se pare o tampenie, poate asta si este in fond, dar mi-am dat seama cum esti cand esti liber. Reduc intregul univers la un singur atom.
Vreau de multe ori sa nu fiu ceea ce sunt. Un om care cauta in tot ce ii este cunoscut necunoscutul. Dar nu stiu daca acum as mai putea fi acea fiinta indiferenta si necuprinsa in cercul celor mai crunte vibratii sufletesti. As vrea sa nu mai stiu nimic, sa uit totul si sa raman un copil. Care incearca sa afle, e curios, dar mintea lui prea frageda nu are capacitatea unor descifrari concluzionate; Octav, un singur lucru iti mai spun pentru ca ata imi mai sta pe suflet. Fara sa stabilesti limite intre spiritual si material poti spiritualiza umanul si umaniza spiritul. Dar din tot ce pare a fi forma numai
natura poate sa ne lamureasca. Nimic din ceea ce este finit nu
poate sa daruiasca fericirea. Iar libertatea este int-adevar
fericire!
P.S. As vrea sa citeasca acste randuri si domnul Florian Pitis. Poate este sau nu de acord cu parerea mea. Personal imi este rusine sa il abordez (este o enciclopedie ambulanta) si de aceea te rog pe tine care din punct de vedere cultural ii calci pe urme, sa-i arati si umila mea scrisoare. Undeva, candva as vrea sa-i aud si dansului parerea. Este omul de la care am invatat foarte multe lucruri (desi nu am discutat niciodata).
"Dogmatica Fericirii / orele 21:30 / Joi
Intr-o zi vei afla poate cine sunt. Dar pana atunci va mai trece mult timp
25 Octombrie 1994
Vezi totusi m-am gandit sa-ti trimit aceasat aberatie. Asta-i
tot! O foaie dintr-un jurnal.
1992-12-17_Craiova
17 decembrie 1992
ROMANIA
...,
In cazul in care esti inconjurat de prieteni pentru a citi scrisoarea unei admiratoare, sau daca vrei s-o citesti in fata fanilor tai, ar trebui sa termini lectura aici.
Iti spun asta pentru ca scrisoarea este destinata tie. Nu chitaristului, nu vedetei, ci pur si simplu omului Octavian Teodorescu. As ca inchide-te in camera ta, micsoareaza lumina, scoate telefonul din priza si citeste mai departe.
Scriu aceste randuri in speranta ca nu m-am inselat in ceea ce te priveste. Parerea mea este ca esti un om de o sensibilitate deosebita. Si sunt atat de convinsa ca am dreptate, incat iti voi incredinta sufletul meu prin aceste cuvinte.
Nu ma prea pricep la vorbe si nici nu vreau sa-ti trimit o
scrisoare impopotonata cu versurile unor autori celebri.
Vreau sa-ti transmit exact ce simt eu, prin cuvintele mele.
Nu stiu in ce masura voi reusi acest lucru.
Asadar ...
In primul rand iti multumesc pentru tot. Habar n-ai cat de mult m-ai putut ajuta. Da, Domnule Doctor-de-Inimi, muzica ta m-a facut sa ma simt altfel.
Am inteles ca exista mai multe lucruri, unele mai urate, altele mai frumoase, ca lumea este foarte mare, ca timpul este foarte adanc, ca exista multe lucruri mai importante decat bulele de aer din sticla mea de Coca-Cola.
Privindu-ma in oglinda trecutului imi dau seama ca tot ce am traist frumos a fost extraordinar de frumos, tot ce a fost urat a fost ingrozitor. Totul ar fi perfectr daca frumosul si uratul ar fi echilibrat balanta. Dar mi s-au intamplat mult mai multe lucruri urate, ceea ce m-a facut sa uit aproape definitiv frumosul. Vad mult mai clar noroiul, mizeria, uratul. De ce nu i se da omului ceea ce vrea atunci cand vrea? De ce nu mor oamenii cand sunt in culmea fericirii? De ce intotdeauna ti se ia cu o mana ce ti se da cu cealalta? Cum e posibil ca mana care te mangaie sa te palmuiasca mai tarziu?
Tu stii sa raspunzi la toate intrebarile astea?
De ce gandesc oamenii atat de mult la aspectul lor exterior, la ambalaje, la mancare, la corpul lor fizic? Au ajuns sa considere dragostea un act pur fizic. Eu cred ca dragostea nu trebuie sa fie nici ceva strict orizontal, strict biologic. Sentimentul acesta trebuie sa aiba aceeasi intensitate, indiferent cat de mare ar fi distanta dintre cele doua corpuri. Sufletele raman unul langa altul (asa ar trebui). Nu sunt frivola si nici nu vreau sa fac pe grozava, asa cum crede lumea, dar daca n-ar fi asa, atunci de ce ne-ar mai fi facut Dumnezeu oameni? De ce suntem animale? Am fost creati superiori animalelor nu doar prin faptul ca nu ne taram, ci am fost inzestrati cu creier, cu un numar de circumvolutiuni. Este drept ca aceasta variaza de la individ la individ, dar in nici un caz nu avem dreptul sa ne negam conditia.
Lumea a fost buna atunci cand a fost creata, dar oamenii au facut-o asa cum este acum. In spatele stralucitorului modernism se ascunde de fapt rautatea, minciuna, setea de avere, frigul, foamea, bolile etc. Si din nou intrebari: de ce exista granite? Tu crezi ca au vreun rost? Eu le gasesc inutile. Granitele dintre oameni, dintre tari, dintre suflete, nu fac decat sa-i tina departe unii de ceilalti. Asa vrea atat de mult sa nu mai existe. Biata noastra lume este intr-o situatie introzitoare. Pe mine ma doare acest lucru, dar nu vad ce as putea face. Cum ar putea iesi oamenii din prostia in care se afunda pe zi ce trece.
"Iubeste-ma sa te pot si eu iubi. Daca nu Ma iubesti, dragostea Mea nu poate in nici un fel ajunge la tine."
"Daca ma iubesti, intoarce-ti privirea de la tine; si daca cauti bunul Meu plac, nu te mai uita la al tau, pentru ca sa poti muri in Mine si Eu sa traiesc pururea in tine."
"Iubirea Mea e fortareata Mea, cel care intra in ea e la adapost si in siguranta, si cel care se abate de la ea sigur se va rataci si va pieri"
"Iubirea Mea e in tine, asta s-o stii, ca sa Ma poti gasi aproape de tine."
"Nobil te-am creat, tu insa te-ai injosit singur."
Nu stiti de ce v-am facut pe toti din aceeasi tarana? Ca nimeni sa nu creada mai presus de altul. Cugetati tot timpul in inimile voastre cum ati fost creati. De vreme ce Noi v-am creat pe toti din aceeasi substanta, se cade sa fiti ca un singur suflet, sa umblati cu aceleasi picioare, sa mancati cu aceeasi gura, sa traiti in aceeasi tara!"
"Treci peste treptele de jos ale indoielii si ridica-te la culmile preainalte ale convingerii!"
Acea muzica "prin care toate cele ce prin sine nu sunt se straduiesc sa fie" m-a facut sa-ti scriu. Voi nota totul intr-un caiet pe care-l voi da odata cuiva sa-l citeasca. De fapt sunt multe lucruri care nu se pot scrie, dar daca vrei, le poti citi printre randuri.
Muzica ta m-a ajutat sa te cunosc. E ca tine. Sie e normal sa fie asa, doar izvoraste din sufletul tau. Cu riscul de a ma repeta, iti spun ca atunci cand am ascultat "Secretul Piramidelor" m-am simtit alta. Cuvintele sunt prea sarace pentru a exprima ce am simtit atunci, singura. Am senzatia ca te cunosc dintotdeauna, ca stii totul despre mine. Marturisesc ca acest fapt ma bucura numai intr-o anumita masura.
Dar ma intreb: Ce te-a facut sa scrii o asemenea muzica? De ce ai daruit lumii atat bucurie, atata lumina? Ce s-a intamplat cu tine? Simt ca ceva din sufletul tau care a stat mult timp ascuns n-a mai putut ramane incatusat acolo si a izvorat spre mine, spre cine vrea sa-l asculte, sa-l inteleaga. Muzica ta este ca apa "dupa care suntem insetati, dar din care daca am baut nicicand nu mai simtim setea". Am trait "Secretul Piramidelor" ca pe o Judecata de Apoi.
Cine stie de fapt secretul piramidelor? Tu il stii? Ce se intampla cand "totul isi schimba culoarea", cand "intre cer si pamant apar contrastele cele mai izbitoare"?
Cine esti tu de fapt? Si de unde vii?
De ce ai venit atat de tarziu?
1993-02-13_Lorelei
E noapte; soarele a apus de mult si la poarta castelului de piatra unde locuiesc amintirile vietii mele bat incet ca nu cumva sa se trezeasca spiritele. Pas cu pas timpul a desenat pe peretii castelului meu acele nemaipomenite imagini ale copilariei...
Cineva a spus demul ca dragostea ii face pe oameni egali. Oare? Ma intreb daca omul, animal ispitit de libertate, este constient de acest fapt. Va putea el sa aleaga fericirea stiind ca ea implica si chin si infinit?
E noapte... E ceasul care porunceste gandurilor sa taca in tacerea care le asculta. E o noapte albastra, o nebuna si frumoasa noapte albastra...
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-14_Lorelei
Se crapa de ziua ...
Din clipa in care am intins mana si am simtit ca mangai doar ninsori si vant am inceput sa cladesc un templu ... de iluzii. Prima caramida a fost iluzia existentei mele. A doua caramida a fost iluzia dragostei mele si asa mai departe, imi cladesc palatul de iluzii, universul meu de fiecare zi. Acum stau in camera de oaspeti. E pavata cu iluzia multor prietenii si visuri.
Dincolo de fereastra camerei mele e REALITATEA. Si mi-e atat de frica sa aerisesc camera de teama invadarii realului ... Mi-e atat de frica, Octav ...Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-15A_Lorelei
Se spune ca exista pe lume doar doua lacrimi gemene. De cand eram mica le-am cautat si am incercat sa inteleg de unde vin. Har divin? Si totusi de ce cand plang in fiecare seara lacrimile mele mor? De ce toate sunt inghitite? Fluturii intunericului se lovesc de geamurile sufletului meu, dar incerc sa-i alung cu lumina din mine. Cat voi rezista? Atat cat va mai fi o raza de soare intr-un desert cu ... PIRAMIDE.Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-15B_Lorelei
M-am uitat in jurul meu: redescoperind fiecare obiect si prin el pe mine insami. M-am izbit de ochii albastri ai papusii mele. O iubesc foarte mult pentru ca e unul din extrem de putinele mijloace de comunicare intre mine si lume ... Bianca ... Papusa mea cu ochi albastri si par cret. Demult spunea "mama" dar si ea si-a pierdut glasul copilariei ... Si m-a invatat si pe mine sa tac si sa inchid ochii. Ai tinut vreodata o papusa in brate? O papusa muta cu ochii inchisi? Daca da, inseamna ca odata, demult, mi-ai tinut sufletul in palme. Si-ti multumesc, Octav ...
1993-02-17_Lorelei
E noapte ... O noapte opaca ... in jur cioburi de stele, vise sparte ... cerul e gol ... lacul, adanc de atata noapte ... luna si ea, bolnava, geme ... se vaita ... e noapte ... un copac profileaza la orizont o figura ciudata ... E un arbore care de mult a fost om ... e noapte ... e intuneric ... numai pe jos, pe pamant, se mai zaresc cateva stele ciobite ... Au fost candva vise ...Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-19A_Lorelei
Speram sa te inalnesc in fata portilor. Dar ai intrat fara sa te uiti in jur ... Si lacatele minunilor vor ramane vesnic inchise ... Eu insa te astept in acelasi loc cu iluzia ca sunt LA PORTILE IUBIRII.
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-19B_Lorelei
Stii sa speri? Te-ai uitat vreodata la ceva in jur si ai sperat? Esti om! Eu nu mai sper... Nu mai spun nici "poate ca", nici "totusi". Sperantele au murit in pieptul lui Prometeu ... Dar in pieptul vulturului?
Speranta e o intrebare moarta din care, in final, nu ramane decat semnul intrebarii aruncat cu indiferenta si generoziate in toti cei care mai pot inca sa spere murind. Sau sa moara sperand ... Odata o speranta a vrut sa ma ucida ... Era speranta dragostei mele ... De ce se spune ca viata e o speranta? De ce se minte lumea? De ce, Octav?
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
E tarziu, e vant ... norii-mi intuneca ochii ... vrea din nou sa ploua ... ceasul s-a oprit ... timpul a murit ... e tarziu ... scriu si penita plange pe hartie ... poate ca altii au scris acelasi lucru ... demult ... poate ... s-a scris ... ce vremuri ... ce sens ... e tarziu ... e noapte ... oamenii se culca si se iubesc ... dar pentru mine oricand e tarziu ... e noapte ... gandul fuge aiurea ... dar incerc sa-l fac sa inteleaga ca pentru mine e tarziu ... e noapte ... nori-mi intuneca din nou ochii ... a inceput sa ploua ... in mine ... E totusi noapte si e tarziu ...
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
E o noapte pe o planeta absurda numita Pamant ... O noapte la fel de necunoscuta ca miile de nopti pe care le-am trait ... la fel de misterioasa ... Poate de aceea noaptea ma fascineaza ... Nu crezi ca e interesant cum acest necunoscut ne atrage ca un magnet? ... Statui mutilate de timp, misterul usilor incuiate, taina inceputului lumii noastre, chiar rostul ei, cuvintele incrucisate, mierlele fantastice, statuile de pe Insula Pastelui, SECRETUL PIRAMIDELOR ... Exista pe aceasta planeta un demon numit curiozitate ... De ce ma atrage mai mult un tablou decat batrana cersetoare din coltul strazii ?
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
Ramas bun. Ma numesc numai Lorelei ...
Esti atat de aproape si totusi nu te pot atinge ... Atat de departe incat mi-ar trebui ani sa traversez marea de lacrimi neperechi ca sa ajung pana la tine ... Ceasul meu a stat ... Daca nu-l mai intorc voi putea opri timpul? Nu ... Nu se poate ... Deja am imbatranit ... Secundele ma apasa mai tare ca zecile de ani ... Sunt atat de obosita ... Nici sa plang nu mai pot ... Nu mai pot sa mor pentru a renaste ... Ma sufoc ... Secundele ma apasa ... Si te simt atat de aproape ... dar strain ...
Sunt atat de confuza ... Pendulez intr-o patima care ma doboara si o aspiratie care ma inalta. Ma confund in abisuri tinzand spre culmi ... Ma uit la penibilul spectacol din jurul meu si ma intreb ce vreau ... Nici nu stiu ...
Ce sens au teoriile? Ce sens are viata? De ce incearca lumea sa dea un sens existentei noastre? Daca viata este numai un accident, atunci ce e Omul? Ma uit la mainile mele ce atarna neputincioase in jos, ma uit la picioarele mele ca se clatina la fiecare cutremur, iar capul meu incarcat de atatea demonstratii geometrice si-a pierdut echilibrul... Si totusi cu maini ca ale mele Isus si-a facut cruce, cu picioare ca ale mele a umblat peste ape, iar ghimpii curbi care i-au incununat fruntea erau colturi ale sufletului meu ... Isus, era, totusi, ca noi ... Am incercat sa ma duc pana la el ... intre stele ... Dar am ramas surprinsa cum acolo sus ingerii trantesc asa de tare usile ... Si m-am reintors printre iluziile mele pamantene ... Intre timp mai trecuse o zi si o noapte ... Eram din nou singura. Mai singura decat certitudinea insasi ... Stateam intinsa pe pat cu ochii pironiti in tavan ... Mi-as fi dorit sa fiu o stea ... Sa luminez clipa, ora, ziua disperarii mele ... Dar nu mai puteam ...
1993-02-19B_Lorelei
Stii sa speri? Te-ai uitat vreodata la ceva in jur si ai sperat? Esti om! Eu nu mai sper... Nu mai spun nici "poate ca", nici "totusi". Sperantele au murit in pieptul lui Prometeu ... Dar in pieptul vulturului?
Speranta e o intrebare moarta din care, in final, nu ramane decat semnul intrebarii aruncat cu indiferenta si generoziate in toti cei care mai pot inca sa spere murind. Sau sa moara sperand ... Odata o speranta a vrut sa ma ucida ... Era speranta dragostei mele ... De ce se spune ca viata e o speranta? De ce se minte lumea? De ce, Octav?
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-19C_Lorelei
E tarziu, e vant ... norii-mi intuneca ochii ... vrea din nou sa ploua ... ceasul s-a oprit ... timpul a murit ... e tarziu ... scriu si penita plange pe hartie ... poate ca altii au scris acelasi lucru ... demult ... poate ... s-a scris ... ce vremuri ... ce sens ... e tarziu ... e noapte ... oamenii se culca si se iubesc ... dar pentru mine oricand e tarziu ... e noapte ... gandul fuge aiurea ... dar incerc sa-l fac sa inteleaga ca pentru mine e tarziu ... e noapte ... nori-mi intuneca din nou ochii ... a inceput sa ploua ... in mine ... E totusi noapte si e tarziu ...
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-23_Lorelei
E o noapte pe o planeta absurda numita Pamant ... O noapte la fel de necunoscuta ca miile de nopti pe care le-am trait ... la fel de misterioasa ... Poate de aceea noaptea ma fascineaza ... Nu crezi ca e interesant cum acest necunoscut ne atrage ca un magnet? ... Statui mutilate de timp, misterul usilor incuiate, taina inceputului lumii noastre, chiar rostul ei, cuvintele incrucisate, mierlele fantastice, statuile de pe Insula Pastelui, SECRETUL PIRAMIDELOR ... Exista pe aceasta planeta un demon numit curiozitate ... De ce ma atrage mai mult un tablou decat batrana cersetoare din coltul strazii ?
Ramas Bun Ma numesc numai Lorelei
1993-02-24_Lorelei
Ramas bun. Ma numesc numai Lorelei ...
Esti atat de aproape si totusi nu te pot atinge ... Atat de departe incat mi-ar trebui ani sa traversez marea de lacrimi neperechi ca sa ajung pana la tine ... Ceasul meu a stat ... Daca nu-l mai intorc voi putea opri timpul? Nu ... Nu se poate ... Deja am imbatranit ... Secundele ma apasa mai tare ca zecile de ani ... Sunt atat de obosita ... Nici sa plang nu mai pot ... Nu mai pot sa mor pentru a renaste ... Ma sufoc ... Secundele ma apasa ... Si te simt atat de aproape ... dar strain ...
Sunt atat de confuza ... Pendulez intr-o patima care ma doboara si o aspiratie care ma inalta. Ma confund in abisuri tinzand spre culmi ... Ma uit la penibilul spectacol din jurul meu si ma intreb ce vreau ... Nici nu stiu ...
Stii, odata un copil m-a intrebat ce e viata aratandu-mi o floare ... Decat el nu stiam nici eu mai multe ... Dar i-am explicat ca floarea e vie, ca porumbelul e viu, ca vie e chiar constiinta noastra ... I-am tinut o lectie de teorie a vietii. Dar copilul a inceput sa planga: floarea din mana lui murise. De atunci nu mai dau nici un fel de lectii ... Pentru ca nici eu nu stiu mai multe. Iar floarea a murit in timpul lectiei de viata.
Ce sens au teoriile? Ce sens are viata? De ce incearca lumea sa dea un sens existentei noastre? Daca viata este numai un accident, atunci ce e Omul? Ma uit la mainile mele ce atarna neputincioase in jos, ma uit la picioarele mele ca se clatina la fiecare cutremur, iar capul meu incarcat de atatea demonstratii geometrice si-a pierdut echilibrul... Si totusi cu maini ca ale mele Isus si-a facut cruce, cu picioare ca ale mele a umblat peste ape, iar ghimpii curbi care i-au incununat fruntea erau colturi ale sufletului meu ... Isus, era, totusi, ca noi ... Am incercat sa ma duc pana la el ... intre stele ... Dar am ramas surprinsa cum acolo sus ingerii trantesc asa de tare usile ... Si m-am reintors printre iluziile mele pamantene ... Intre timp mai trecuse o zi si o noapte ... Eram din nou singura. Mai singura decat certitudinea insasi ... Stateam intinsa pe pat cu ochii pironiti in tavan ... Mi-as fi dorit sa fiu o stea ... Sa luminez clipa, ora, ziua disperarii mele ... Dar nu mai puteam ...
Mi-am pus castile la urechi ... o caseta cu Beatles ... Banda s-a rupt ... Afara a inceput sa ploua ... De fapt erau lacrimile lui Dumnezeu ... John Lennon murise ... Si-atunci: CE E VIATA ? Atlandtida a trait ca sa moara? A murit? Traieste? Totul era absurd. Ma durea amintirea gandului ca John Lennon murise ...
Moment in care, orbecaind prin noapte, cautam, gemand, leacuri cu care sa-mi pansez ranile nevazute ale sufletului ... Dar degeaba ... A inceput sa curga sange ...
Am crezut ca fac bine, dar am ranit suflete ... N-ai stiut cine sunt ... Acumt stii ... Nu ti-am spus eu ca adevarurile zdobitoare pier cand sunt cunoscute? Ma intreb ce valoare are adevarul daca el aduce suferinta si moarte? Nu stiu ... Sunt atat de confuza ... E atata intuneric ... Atata ploaie ... Acum ma uit pe geam ... In lac s-a mai inecat o stea ... Oricum, era ciobita ... Bine macar ca nu s-a mai chinuit ...
Ramas bun ... Vor reveni zilele de primavara sufleteasca? Ramas bun ... Sufletul cobora treptele melancoliei Ramas bun ... Aveau sa infloreasca teii ... RAMAS BUN M-AM NUMIT NUMAI Lorelei. Legenda spune ca am ucis
12 octombrie 1992
Muzica, suflu-al statuilor poate,
tacere-a imagini
Tu grai, unde graiuri sfarsesc,
tu timp in verticala
pe directia pierdutelor inimi.
Simtiri pentru cine? O, tu metamorfoza
- a simtirii in ce? - in peisaj ce se-aude
Muzica tu, straino
Spatiu al inimii crescut deasupra-ne
Strafund al nostru, ce depasindu-ne,
ne paraseste - sacra plecare:
cand adancul ne-nconjoara,
ca o zare mult incercata,
ca cealalta parte a vazduhului,
pura,
uriasa,
de nu mai poate fi locuita.
Rilke stie sa spuna. Pe mine m-au uitat cuvintele de cand ascult "OCTAVE". poate ca ele nu mai au nici un rost.
IDENA o fericita ca traieste in acelasi timp cu "OCTAVE" isi isi poate lumina viata ascultand
"Secretul Piramidelor"
Te scufunzi intr-o baie de sunete. La inceput iti uzi picioarele, dar ce folos? Intelegi ca trebuie sa intri tot pentru a simiti ceva. Si usor, usor, iti intra intai picioarele, apoi mijlocul, mainile, gatul, barbia. Si inca nu simti nimic. Iti iei avant si curaj si iti scufunzi tot capul. Si abia atunci se intampla minunea. Nu trebuie sa deschizi ochii ca sa vezi, nu trebuie sa iti intinzi mainile ca sa simti. Toata vraja intra in tine prin sunete. Si te simti deodata fericit, si te simti plin de energie. Si totul curge lin si usor. Sunetele patrund in tine si te curata pe dinauntru, precum curata detergentul rufele. Sunetele intra in tine si te invartesc, te rasucesc, te ametesc, te dau peste cap.
Si simti ca timpul nu mai are nici o valoare, ca nu iti pasa ca parintii sunt dementi iar iubita te-a parasit, ca nu-ti pasa acum unde esti si daca ai ce manca. Simti ca esti fericit, simti ca esti cel mai norocos spirit din Univers, simti ca totul va fi bine. Ti s-a dus tot raul, nu mai esti cinic si pesimist, pentru ca acum ce se intampla afara nu te mai intereseaza. Nu iti mai pasa de preturile care urca, de rautatea si prostia oamenilor, de cine conduce tara, nu te mai intereseaza ca e frig si caloriferele sunt inghetate, ca pantofii te strang si ca te doare capul prea multa oboseala. Esti fericit si stii asta. Simti ca nu ai mai iesi niciodata din aceasta baie de muzica, ca inveti totul ascultand aceste sunete divine. Dar brust totul se sfarseste. Te trezesti si iti dai seama ca ti s-a stricat pick-up-ul.
Amestec de culori
Culori pastelate
Vin peste tine Te invadeaza
Te invart
Rosu
Albastru
Verde
Galben
Roz
Alb
Violet
Gri
Si Iarasi
Se amesteca intre ele
Stralucesc
Stai cu ochii larg deschisi
Si ele vin
Vin peste tine
Iti vine sa plangi
Iar dupa aceea razi
Caci ele se amesteaca
Culori, culori
Culori
Te impresoara din toate partile
Si te simti coplesit
Esti fericit
Visul s-a terminat
Ai ascultat OCTAVE
Amrida
"Parfum, culoare, sunet se ingana si-ti raspund" Charles Baudelaire
Odata, de mult, s-a hotarat ca animalele inzestrate cu ras si cu "ratiune" sa fie "superioare". Pe atunci nu se stia cata suferinta aduce superioritatea acestuia, care ne deosebeste teoretic, de restul vietuitoarelor. Si li s-a cerut acestor "superiori" sa-si depaseasca conditia, sa lupte pentru adevar si dreptate si sa se ridice deasupra raului si durerii. Dar li s-a cerut prea mult, pentru ca, din greseala, ca o compensatie, ei au fost inzestrati cu sentimente, acele sentimente daruite pentru a se iubi si pentru a se ajuta unul pe altul, si in plus ei fusesera creati sa nu semene unul cu altul si astfel unuia i s-a dat mai mult decat altuia, creaindu-se acele deosebiri intolerabile. Si pentru ca intotdeauna raul a dominat natura, au inceput sa lupte unul impotriva celulilalt, au invatat sa urasca si si-au pierdut toata increderea, pe care ar fi trebuit sa o aiba unii in altii.
Si astfel primele fiinte care au simtit ce inseamna singuratatea, erau animalele "superioare" si pentru a se puteaface distinctie au fost numite - oameni.
Ea vine atunci cand nici macar nu credeam ca exista; se instaleaza confortabil pentru tot result vietii si asteapta momentul sa-si faca simtita prezenta. Omul o simte, la fel cum incepe sa perceapa intaia durere a sufletului, si incearca, o viata intreaga, sa lupte impotriva ei.
Oamenii se agata de tot ce cred ca o poate alunga, numai de oameni, nu! O viata intreaga fugim unii de altii, stiindu-ne permanet straini. Ne agatam de idei, de sentimente, in care, poate, nu credeam cu adevarat niciodata; cei puternici se agata de ei insusi, iar cei mai multi de religie. Cred in Dumnezeu pentru ca El sa fie alaturi de ei.
Acum vreo patru ani m-am indragostit pentru prima data. Am scris atunci prima poezie din viata mea. Prima parte am scris-o atunci cand el mi-a zambit. A doua parte atunci cand mi-a facut cu ochiul. Ultimele versuri le-am scris cand l-am vazut mana in mana cu o alta fata (colega mea de banca). Momentul acela a trecut si mi-am putut da totusi seama ca exista dragoste si ca nu trebuie sa ma indoiesc de asta. Fiecare om are nevoie de dragoste si fiecare parte de ea macar odata, pentru un scurt timp. Fiecare om are partea lui de fericire undeva, in Vesinicie. Acum ma uit inapoi si imi vine sa zambesc. Atunci aveam un examen in fata - cel de intrare la liceu. Acum am alt examen, mai greu: bacalaureatul.
Aceasta este prima mea poezie:
"Cotidian
Ma-nchid in mie
Si ascult cum picura
Amintirea in suflet...
As da fericirea de maine
M-am obisnuit atat de mult cu poezia asta, incat nici nu-mi mai dau seama daca este puerila sau nu. Mie imi place pentru ca imi aminteste multe lucruri. Nu am mai artata-o nimanui pana acum.
1993-12-13_Amrida
Am vrut sa zbor spre plus infinit dar voi mi-ati frant aripile! Am vrut sa va dau o scanteie din dragostea mea dar m-ati alungat cu pietre! Acum zac pe o margine de tarm. Dar nu-i nimic: ma voi ridica din nou!
1993-12-21_Amrida
Imi sfartec trupul in trei raze de foc si urc pana sus, in cerul cerului, la Zamolxe, ca sa-i dau binete. Ma scald, suflet fericit, in azur si apoi cad, ploaie binecuvantata peste campie...
Am obosit. Bietul meu suflet a obosit. Si trupul a obosit. Mainile picioarele, corpul. Nu le mai pot face nimic. Sufletul meu plange in aceasta lume ingrozitoare.
Si corpul meu s-a razvratit. Si el pana ca si el, biet instrument, s-a saturat.
Plec, Octav si tu esti singura mea amintire frumoasa datorita muzicii tale, tu esti singurul meu adevarat prieten.
Cand ma gandesc la tine, sufletul meu zambeste printre lacrimi.
Poate iti datorez cateva explicatii inainte de a pleca. Poate iti voi mai scrie atunci cand se va apropia plecarea mea. Dar nu cred.
Privesc aceasta plecare ca singurul punct luminos din viitorul meu. Va fi iesirea mea din impas. Dar pana atunci nu stiu daca voi suporta compatimirea celor din jur, caci niciodta nu mi-a placut sa-mi planga cineva de mila. Falsitate, mult prea mult falsitate. Imi pare bine ca plec. Nici nu stii cat de bine. Trupul mi-a razbunat sufletul. Ramas bun.
Amrida
Omul trebuie sa viseze. Trebuie sa creeze. Omul trebuie sa invete sa zboare. Prea mult a stat in ultima vreme cu aripile frante. Frante nu dintr-un accident, ci pentru ca aceasta este starea de decadere in care a ajuns omenirea in urma unui proces indelungat.
Poate te-ai intrebat ades cine sunt eu si ce vreau. Ei bine, eu sunt un om viu.
Nimic mai omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
Ma bucur totdeauna ca sunt
Am si un defect, un pacat:
Miscarile aproape perfecte ale cerului
EU
PS: Multumesc, Nichita, Pentru Ajutor !
Cluj, 27 martie 1993
Buna, Octav!
Mai intai iti spun ca la Cluj e iarna din nou. Iersi si azi a nins aproape tot timpul. Nici macar frig nu e, dar problema asta s-a rezolvat: nu-i frig afara, dar e frig inauntru. Depinde, de fapt, cum i se pare fiecaruia.
Iti scriu azi, dar o sa pun scrisoarea abia maine, pentru ca atunci sper sa iau fotografiile de la developat.
Despre desene nu-ti scriu nimic pentru ca eu nu dau aproape niciodta explicatii in legatura cu ale mele. De obicei, cei carora le arat le inteleg imediat sau in timp. Nici nu sunt eu atat de talentata incat sa pot fi foarte subtila.
Intr-un fel mi-a fost usor pentru ca am avut povestea tot timpul in fata. Titlurile pieselor sunt titlurile desenelor pentru ca altfel n-ar fi avut sens.
Deci "Vesnicie" ...
La urma urmei cred ca Egiptul si Sfinxul si Marea Piramida e atemporal, e vesnic. Sau mai bine zis, Egiptul cu Sfinxul si Marea Piramida este cea mai buna intruchipare a vesniciei. Perioada de timp in care Egiptul a ajuns ce este acum, este atat de mare incat pare o vesnicie. Apoi Marea Piramida este, intr-un fel, un apostol. Asta pentru ca ne invata vesnicia. Sfinxul... sa incercam sa-i intelegem privirea si, ma intreb si eu, oare ce e innauntru?!
Si oamenii daca vor si daca incearca pot deveni vesnici. Nu prin intermediul sufletului, nu. Omul poate opri timpul si se poate sustrage lui, integrandu-se timpului cosmic. Timpul cosmic corespunde, intr-un fel, succesiunii celor patru anotimpuri. Oricat timp terestru, s-a scurge, sa zicem, de acum, anul viitor (terestru) va fi tot 27 martie, tot la ora 20:00, va fi tot noapte afara. Eu voi fi cu un an mai mare (fizic), dar psihic nimeni nu-mi poate impune asta.
Asa ca ultimul desen l-am facut mult mai usor decat celelalte. Poate nu-i la fel de reusist, poate nici celelalte nu-s. Dar vezi, ceea ce omului i se pare de neatins e, totusi, atat de aproapte de noi. Fiecare om poate fi vesnic chiar daca timpul se scurge. Apusul, pentru ca de fapt acolo e un apus, mie, imi da puterea de a spera ca va mai urma ceva. Pentru ca nimic nu se petrece, asa, singular, pe pamantul asta, spre deosebire de rasaritul care am intristeaza (incepe ceva, dar se sfarseste). La urma vin apusurile... De fapt n-am vazut nici un rasasrit, afara de unul, la mare, dar timpul terestru se scurge prea putin de la nasterea mea, ca sa-mi infatiseze ceva acel rasarit.
Cu speranta ca nu te-am prea plicitisit iti spun "Pe curand" si nu uita ca oamenii sunt vesnici, fiecare are vesnicia lui, care este taina lui - taina luli cea mare.
P.P.P.S. Vineri l-am pus la posta. Salut!
P.S. Tie-ti place galbenul, albastrul sau rosul?
P.P.S. Cred ca joi o sa pun scrisoarea. Tare-ncet se mai misca lumea pe-aici. Si la Bucuresti tot asa e?!
1992-10-12_Idena
12 octombrie 1992
Muzica, suflu-al statuilor poate,
tacere-a imagini
Tu grai, unde graiuri sfarsesc,
tu timp in verticala
pe directia pierdutelor inimi.
Simtiri pentru cine? O, tu metamorfoza
- a simtirii in ce? - in peisaj ce se-aude
Muzica tu, straino
Spatiu al inimii crescut deasupra-ne
Strafund al nostru, ce depasindu-ne,
ne paraseste - sacra plecare:
cand adancul ne-nconjoara,
ca o zare mult incercata,
ca cealalta parte a vazduhului,
pura,
uriasa,
de nu mai poate fi locuita.
Rilke stie sa spuna. Pe mine m-au uitat cuvintele de cand ascult "OCTAVE". poate ca ele nu mai au nici un rost.
IDENA o fericita ca traieste in acelasi timp cu "OCTAVE" isi isi poate lumina viata ascultand
"Secretul Piramidelor"
1993-12-01A_Amrida
Si simti ca timpul nu mai are nici o valoare, ca nu iti pasa ca parintii sunt dementi iar iubita te-a parasit, ca nu-ti pasa acum unde esti si daca ai ce manca. Simti ca esti fericit, simti ca esti cel mai norocos spirit din Univers, simti ca totul va fi bine. Ti s-a dus tot raul, nu mai esti cinic si pesimist, pentru ca acum ce se intampla afara nu te mai intereseaza. Nu iti mai pasa de preturile care urca, de rautatea si prostia oamenilor, de cine conduce tara, nu te mai intereseaza ca e frig si caloriferele sunt inghetate, ca pantofii te strang si ca te doare capul prea multa oboseala. Esti fericit si stii asta. Simti ca nu ai mai iesi niciodata din aceasta baie de muzica, ca inveti totul ascultand aceste sunete divine. Dar brust totul se sfarseste. Te trezesti si iti dai seama ca ti s-a stricat pick-up-ul.
1993-12-01B_Amrida
Amestec de culori
Culori pastelate
Vin peste tine Te invadeaza
Te invart
Rosu
Albastru
Verde
Galben
Roz
Alb
Violet
Gri
Si Iarasi
Se amesteca intre ele
Stralucesc
Stai cu ochii larg deschisi
Si ele vin
Vin peste tine
Iti vine sa plangi
Iar dupa aceea razi
Caci ele se amesteaca
Culori, culori
Culori
Te impresoara din toate partile
Si te simti coplesit
Esti fericit
Visul s-a terminat
Ai ascultat OCTAVE
Amrida
"Parfum, culoare, sunet se ingana si-ti raspund" Charles Baudelaire
1993-12-09_Amrida
Odata, de mult, s-a hotarat ca animalele inzestrate cu ras si cu "ratiune" sa fie "superioare". Pe atunci nu se stia cata suferinta aduce superioritatea acestuia, care ne deosebeste teoretic, de restul vietuitoarelor. Si li s-a cerut acestor "superiori" sa-si depaseasca conditia, sa lupte pentru adevar si dreptate si sa se ridice deasupra raului si durerii. Dar li s-a cerut prea mult, pentru ca, din greseala, ca o compensatie, ei au fost inzestrati cu sentimente, acele sentimente daruite pentru a se iubi si pentru a se ajuta unul pe altul, si in plus ei fusesera creati sa nu semene unul cu altul si astfel unuia i s-a dat mai mult decat altuia, creaindu-se acele deosebiri intolerabile. Si pentru ca intotdeauna raul a dominat natura, au inceput sa lupte unul impotriva celulilalt, au invatat sa urasca si si-au pierdut toata increderea, pe care ar fi trebuit sa o aiba unii in altii.
Si astfel primele fiinte care au simtit ce inseamna singuratatea, erau animalele "superioare" si pentru a se puteaface distinctie au fost numite - oameni.
Ei au stiut de la inceput ca singuratatea nu pleaca niciodata.
Ea este atat de ticaloasa, incat iti da impresia ca nici macar nu exista. Si astfel ea sta tacuta si asculta durerea. Poate, doar ea aude cum sufletul tau chinuit incearca sa se elibereze de tacerea asternuta de lunga vreme a unor ani ce parca nici n-au trecut.
Oamenii se agata de tot ce cred ca o poate alunga, numai de oameni, nu! O viata intreaga fugim unii de altii, stiindu-ne permanet straini. Ne agatam de idei, de sentimente, in care, poate, nu credeam cu adevarat niciodata; cei puternici se agata de ei insusi, iar cei mai multi de religie. Cred in Dumnezeu pentru ca El sa fie alaturi de ei.
Si astfel cei slabi innebunesc, iar cei puternici se amagesc continuu. "Invinsi si invingatori!" Dar si unii si altii stiu ca singuratatea ne doare, uneori pana la disperare, dar noi suntem "superiori" asa ca ne pacalim continuand sa traim.
Singura Vesnicia ii este superioara. In fata vesniciei singuratatea devine mica si neinsemnata. Dar oare cati dintre noi stiu ca sufletul nostru este singur?
Tu, Octav, stii asta, desi tu nu esti singur! Tu o ai pe Ea, o creezi si ii dai viata ... Nu poti fi singur atunci cand creezi vesnicie. Invat-o sa nu te insele niciodata, sa-ti apartina asa cum ii apartii si tu Ei, sa se ofere celorlalti dar sa ramana mereu a ta. Muzica ta a cucerit vesnicia cu mult inaintea sufletului tau. Ea sfideaza permanent singuratatea; apartine sufletului tau, ea este intreg universul sinceritatii tale, este melodia unui intreg ideal.
Dar tu ? unde esti ? Tu, omul singur, "superior". Sunt mica si stiu ca nu are sens sa te caut, desi mi-ar placea sa intr-o zi sa te gasesc ca din intamplare.
Iti multumesc! As fi vrut sa-ti spun mai multe, dar tu n-ai fi avut timp sa ma asculti. Am crezut ceea ce ti-am scris, desi, pare literatura ieftina. De fapt probabil ca asta si este, pentru ca daca n-ar fi, acum n-as mai fi singura. Am uitat sa iti spun. Eu, fac parte dintre cei care se amagesc si se pacalesc continuand sa traiasca.
Acum vreo patru ani m-am indragostit pentru prima data. Am scris atunci prima poezie din viata mea. Prima parte am scris-o atunci cand el mi-a zambit. A doua parte atunci cand mi-a facut cu ochiul. Ultimele versuri le-am scris cand l-am vazut mana in mana cu o alta fata (colega mea de banca). Momentul acela a trecut si mi-am putut da totusi seama ca exista dragoste si ca nu trebuie sa ma indoiesc de asta. Fiecare om are nevoie de dragoste si fiecare parte de ea macar odata, pentru un scurt timp. Fiecare om are partea lui de fericire undeva, in Vesinicie. Acum ma uit inapoi si imi vine sa zambesc. Atunci aveam un examen in fata - cel de intrare la liceu. Acum am alt examen, mai greu: bacalaureatul.
Dar totusi cu tot invatatul romanei, matematicii, geografiei, biologiei, o picatura din mine a ramas libera de toate acestea. Exact ca atunci. Atunci eram indragostita si am scris poezii. Iubeam un baiat si eram trista. Acum sunt iubita, si iubesc, ba mai mult, am muzica si mai ales OCTAVE. Aceasta este minunat. Dat atunci cand totusi mai sunt trista, cand sunt obosita si nu am posibilitatea materiala sa ascult muzica pentru a redeveni mai optimista, imi recitesc vechile poezii, scrise atunci cand aveam 13 ani. Amintirile ma trezesc la realitatea cotidiana imediat. Aminitindu-mi cum eram atunci si comparand cu felul in care sunt si ma simt acum, simt ca totusi nu este foarte mare diferenta. Acum sunt fericita. Dar oare sa suferi din dragoste nu este o fericire tot atat de mare ca atunci cand dragostea iti este impartasita?
Aceasta este prima mea poezie:
"Cotidian
Ma-nchid in mie
Si ascult cum picura
Amintirea in suflet...
As da fericirea de maine
Pe una de-o clipa
acum ...
Plec capul si ma-nconvoi
Sub o grea asteptare
Nu se aude nimic
Gandul nu moare
Si tac si privesc
Golul alb dintre noi
Si tac si iubesc
Misterioasele ploi
Si cade amintirea in suflet
Ca picatura ce chinezeasca
Si ma-nconvoi
Si plec capul prin infinit
Conving privirea sa te gaseasca
Asa da tot ce am
Pentru fericirea de-o clipa
... Acum
... Si tac si privesc
Si respir si iubesc."
Amrida
1993-12-13_Amrida Azi era sa inverzesc!
De dimineata mi-au picat pe crengi atatia stropi de senin ca am crezut ca a venit primavara! ... As vrea atat de mult ca lunga mea iarna sa se termine... Vreau sa renasc! Vreau sa fiu asa cum eram odata! ... Si cine stie daca nu cumva primvara mea e aproape ... atat de aproape ...
O Salcie
13-14.XII.1933
1993-12-17_Amrida
Am vrut sa zbor spre plus infinit dar voi mi-ati frant aripile! Am vrut sa va dau o scanteie din dragostea mea dar m-ati alungat cu pietre! Acum zac pe o margine de tarm. Dar nu-i nimic: ma voi ridica din nou!
Un pescarus
17-18 XII 1993
Imi sfartec trupul in trei raze de foc si urc pana sus, in cerul cerului, la Zamolxe, ca sa-i dau binete. Ma scald, suflet fericit, in azur si apoi cad, ploaie binecuvantata peste campie...
Aqua
21-22 XII 1993
1993-12-26A_Amrida
Am obosit. Bietul meu suflet a obosit. Si trupul a obosit. Mainile picioarele, corpul. Nu le mai pot face nimic. Sufletul meu plange in aceasta lume ingrozitoare.
Si corpul meu s-a razvratit. Si el pana ca si el, biet instrument, s-a saturat.
Plec, Octav si tu esti singura mea amintire frumoasa datorita muzicii tale, tu esti singurul meu adevarat prieten.
Cand ma gandesc la tine, sufletul meu zambeste printre lacrimi.
Poate iti datorez cateva explicatii inainte de a pleca. Poate iti voi mai scrie atunci cand se va apropia plecarea mea. Dar nu cred.
Privesc aceasta plecare ca singurul punct luminos din viitorul meu. Va fi iesirea mea din impas. Dar pana atunci nu stiu daca voi suporta compatimirea celor din jur, caci niciodta nu mi-a placut sa-mi planga cineva de mila. Falsitate, mult prea mult falsitate. Imi pare bine ca plec. Nici nu stii cat de bine. Trupul mi-a razbunat sufletul. Ramas bun.
Amrida
1993-12-26B_Amrida
... Si-am cazut ploaie albastra peste oras... Am trecut si pe la tine dar am gasit toate portile inchise. De ce n-ai vrut sa ma primesti?
Rain(bow)
25-26 XII 1993
1994-01-01_Amrida
Omul trebuie sa viseze. Trebuie sa creeze. Omul trebuie sa invete sa zboare. Prea mult a stat in ultima vreme cu aripile frante. Frante nu dintr-un accident, ci pentru ca aceasta este starea de decadere in care a ajuns omenirea in urma unui proces indelungat.
Omului trebuie sa-i recreasca aripile. Sa zboare, sa zburde fericit. Sa descopere secretele vietii si sa se bucure de ele. Sa vie vesnic tanar si ferice, si sa invete sa ramana asa. Sa creada (parca a mai spus-o cineva inainte ... ?) cu indarjire in Vesnicie si in Dragoste. Fara ele candva omului i s-au frant aripile. Rana poate fi vindecata cu conditia de a crede in aceste doua lucruri esentiale.
Universul este bazat in intregime pe Vesnicie si Dragoste. Daca acestea dispar din mintea Omului, dispare Totul. Omul trebuie sa invete sa se nasca, sa traiasca, sa moara cu zambetul pe buze avand incredere in Dumnezeu si in Vesnicie. Sa iubeasca fara rezerve stiind ca totusi exista Dragostea. Sa nu-si piarda Speranta.
Iata ce trebuie sa faca Omul, aceasta creatie speciala, ale caror atu-uri sunt doar: Vesnicia, Dratostea, Speranta.
Cum. Aceasta este o intrebare foarte grea la prima vedere ... Dar este de ajuns sa asculti odata muzica adevarata, sa asculti OCTAVE. Cine este OCTAV? Unul dintre putinii oameni care cunosc si apreciaza reala valoare a vietii. Un copil-filozof care vrea sa-si expuna visele pentru a face lumea mai buna!
Cum ? Singura solutie - exprimarea prin muzica ... Prin muzica ! Adica prin ... OCTAVE
Amrida
P.S Iti voi scrie saptamanal
1994-01-02_Amrida
Poate te-ai intrebat ades cine sunt eu si ce vreau. Ei bine, eu sunt un om viu.
Nimic mai omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
Ma bucur totdeauna ca sunt
Ma cutremura diferenta dintre mine
Si firul ierbii,
Dintre mine si lei,
Dintre mine si insulele de lumina
Ale stelelor.
Dintre mine si numere,
Bunaoara intre mine si 2, intre
Mine si 3
Am si un defect, un pacat:
Iau in serios iarba.
Iau in serios leii,
Miscarile aproape perfecte ale ceruluiSi-o rana intamplatoare la mana
Ma face sa vad prin ea,
Ca printr-un ochean,
Durerile lumii, razboaiele.
Ce vreau eu? Mai nimic. Eu
vreau sa fiu Eu
Vreau sa fie
Eu
Mai nimic
Pur si simplu
Vreau sa fiu pentru ca fara
Mine nu se poate
EU
PS: Multumesc, Nichita, Pentru Ajutor !
2-3 I 1994
1992-11-30_LH
Toti oamenii au visele lor, idealurile lor, dar multi le-au abandonat pentru ca s-au lasat prada stresului zilnic, vietii atat de monotone si n-au cautat sa descopere MESAJUL. Totusi, daca ar fi impulsionati, poate ca vor reusi sa vada lumea cu alti ochi, sa vibreze impreuna cu ea, sa simta acel ceva care induioseaza sufletul si acel ceva nu este decat IUBIREA. Iubirea adevarata este vesnica, nesfarsita, mereu la fel cu ea insasi, este egala si curata, fara demonstratii violente, o poti vedea chiar cu parul carunt, dar cu inima mereu tanara.
In povestea de pe disc, spui asa: "Razboiul se sfarsise ... Omenirea recazuse in starea de animalitate ...". Citeste versurile lui Bacovia, marele simbolist roman si realizeaza corespondentele cu povestea ta. Iata versurile:
"Omul incepuse sa vorbeasca singur...
"Piazzi Smyth descopera masurile sacre si esoterice ale piramidelor in 1864. Baza lor este un patrat a carui latura masoara 233 m. La origine inaltimea era de 148m. Daca traducem in coti sacri egipteni, avem o baza de 366 de coti, adica numarul zilelor dintr-un an bisect. Pentru Piazzi Smyth, inaltimea inmultita cu 10 la puterea a noua, da distanta Pamant-Soare. 148 milioane km. Baza inmultita cu latimea uneia dintre pietre da 365. Perimetrul bazei este de 931m. Impartim la dublul inaltimii si avem 3,14. (adica Pi)"
1992-11-16_LH
Muzica, numai atunci cand o intelegi cu adevarat, simti ca faci parte din ea, ca te-ai contopit cu ea. Si atunci, o bucurie imensa iti indunda intreaga fiinta si iti dai seama ca viata are un sens, ca ai pentru ce trai si chiar cel mai neinsemnat lucri isi are rostul lui pe pamant. Sa ne reamintim ce spunea Lucian Blaga, privitor la sufletul omenesc:
"Repetand experienta incercata cu muzica lui Bach si asupra altor exemple, se va vedea ca orizonturile spatiale, care se rotesc prin mijlocirea muzicii, nu sunt totdeauna unul si acelasi, ci foarte variate. In ce orizont spatial, interior scandat, traieste sufletul uman, care-si spune astfel si in acest grai suferinta?"
Ascultand OCTAVE am cazut de acord cu Emerson care acum aproape 150 de ani spunea: "Este de ajuns sa privim chipul cerului si al pamantului ca sa ne potolim orice enervare si linisitindu-ne sa ajungem la convingeri mai intelepte". (Emerson Ralph Waldo - "Eseuri").
Desi nu-s decat un simplu muritor facut din cenusa Raza de soare consimte sa coboare din inalt pana in inima mea.
Desi nu-s decat un simplu muritor facut din cenusa Raza de soare consimte sa coboare din inalt pana in inima mea.
Pentru Octav, din partea unei admiratoare
1992-11-30_LHToti oamenii au visele lor, idealurile lor, dar multi le-au abandonat pentru ca s-au lasat prada stresului zilnic, vietii atat de monotone si n-au cautat sa descopere MESAJUL. Totusi, daca ar fi impulsionati, poate ca vor reusi sa vada lumea cu alti ochi, sa vibreze impreuna cu ea, sa simta acel ceva care induioseaza sufletul si acel ceva nu este decat IUBIREA. Iubirea adevarata este vesnica, nesfarsita, mereu la fel cu ea insasi, este egala si curata, fara demonstratii violente, o poti vedea chiar cu parul carunt, dar cu inima mereu tanara.
Muzica OCTAVE este "grauntele de aur" din care deriva toate. Este UNICUL. Schopenhauer a preluat din mitologia indiana ceea ce a numit "vointa de a trai". Din "grauntele de aur" apare acea launtrica tensiune de manifestare care se materializeaza in creatie. DREPTATEA, ADEVARUL si IUBIREA - sunt noi - de cand lumea, sau, cel putin mai noi decat celelalte banalitati care si-au pierdut spatiul si timpul.
In povestea de pe disc, spui asa: "Razboiul se sfarsise ... Omenirea recazuse in starea de animalitate ...". Citeste versurile lui Bacovia, marele simbolist roman si realizeaza corespondentele cu povestea ta. Iata versurile:
"Omul incepuse sa vorbeasca singur...
Si totul se misca in umbre trecatoare
Un cer de plumb de-a pururea domnea
Iar creierul ardea ca flacara de soare
Nimic. Pustiul tot mai larg parea...
Si-n noaptea lui amara tacuse orice cant;-
Si-nvinetit de ganduri, cu fruntea in pamant
Omul incepuse sa vorbeasca singur..."
Bacovia este totusi un poet pesimist, pe cand tu iradiezi de optimism, optimism pe care-l transpui in muzica ta si prin muzica ta il daruiesti altora.
Cand am citit "Pendulul lui Foucault" - Umberto Eco, in primul volum, am gasit ceva "dragut", despre piramide:
Nu-i asa ca te-am plictisit?
Pe curand, draga Octav
P.S.
Daca am fi picaturi,
N-am avea nevoie de lacrimi!...
Daca am fi vorbe,
N-am avea nevoie de marturisiri!...
Dar suntem oameni
Sii avem nevoie de dratoste!...
"Desi lumea a fost creata pentru tine, nu te increde in ea, caci asa fac cei intelepti, multi asemeni tie se duc si multi altii vin la loc; fura-ti partea ta, cata vreme n-ai ajuns tu insuti cel furat"
La Multi Ani! Si la mai multe LP-uri
Lui Octav, cu ocazia implinirii varstei de 30 de ani.
1995-02-10_AndreiAndo
Catre Dl. Octav Teodorescu
Ne bucuram ca viata muzicala romaneasca dispune de personalitati de talia D-voastra si totodata va dorim in continuare succes si cat mai multe discuri vandute.
Arad 10 febr. 1995. Ziarul "Adevarul" Arad c. Andrei Ando
1995-02-10_AndreiAndo
Catre Dl. Octav Teodorescu
Ne bucuram ca viata muzicala romaneasca dispune de personalitati de talia D-voastra si totodata va dorim in continuare succes si cat mai multe discuri vandute.
Arad 10 febr. 1995. Ziarul "Adevarul" Arad c. Andrei Ando
1993-03-27_Meda
Cluj, 27 martie 1993
Buna, Octav!
Mai intai iti spun ca la Cluj e iarna din nou. Iersi si azi a nins aproape tot timpul. Nici macar frig nu e, dar problema asta s-a rezolvat: nu-i frig afara, dar e frig inauntru. Depinde, de fapt, cum i se pare fiecaruia.
Iti scriu azi, dar o sa pun scrisoarea abia maine, pentru ca atunci sper sa iau fotografiile de la developat.
Despre desene nu-ti scriu nimic pentru ca eu nu dau aproape niciodta explicatii in legatura cu ale mele. De obicei, cei carora le arat le inteleg imediat sau in timp. Nici nu sunt eu atat de talentata incat sa pot fi foarte subtila.
Despre ultimul poate ca o sa-ti scriu.
Intr-un fel mi-a fost usor pentru ca am avut povestea tot timpul in fata. Titlurile pieselor sunt titlurile desenelor pentru ca altfel n-ar fi avut sens.
Deci "Vesnicie" ...
La urma urmei cred ca Egiptul si Sfinxul si Marea Piramida e atemporal, e vesnic. Sau mai bine zis, Egiptul cu Sfinxul si Marea Piramida este cea mai buna intruchipare a vesniciei. Perioada de timp in care Egiptul a ajuns ce este acum, este atat de mare incat pare o vesnicie. Apoi Marea Piramida este, intr-un fel, un apostol. Asta pentru ca ne invata vesnicia. Sfinxul... sa incercam sa-i intelegem privirea si, ma intreb si eu, oare ce e innauntru?!
Si oamenii daca vor si daca incearca pot deveni vesnici. Nu prin intermediul sufletului, nu. Omul poate opri timpul si se poate sustrage lui, integrandu-se timpului cosmic. Timpul cosmic corespunde, intr-un fel, succesiunii celor patru anotimpuri. Oricat timp terestru, s-a scurge, sa zicem, de acum, anul viitor (terestru) va fi tot 27 martie, tot la ora 20:00, va fi tot noapte afara. Eu voi fi cu un an mai mare (fizic), dar psihic nimeni nu-mi poate impune asta.
Asa ca ultimul desen l-am facut mult mai usor decat celelalte. Poate nu-i la fel de reusist, poate nici celelalte nu-s. Dar vezi, ceea ce omului i se pare de neatins e, totusi, atat de aproapte de noi. Fiecare om poate fi vesnic chiar daca timpul se scurge. Apusul, pentru ca de fapt acolo e un apus, mie, imi da puterea de a spera ca va mai urma ceva. Pentru ca nimic nu se petrece, asa, singular, pe pamantul asta, spre deosebire de rasaritul care am intristeaza (incepe ceva, dar se sfarseste). La urma vin apusurile... De fapt n-am vazut nici un rasasrit, afara de unul, la mare, dar timpul terestru se scurge prea putin de la nasterea mea, ca sa-mi infatiseze ceva acel rasarit.
Cu speranta ca nu te-am prea plicitisit iti spun "Pe curand" si nu uita ca oamenii sunt vesnici, fiecare are vesnicia lui, care este taina lui - taina luli cea mare.
P.P.P.S. Vineri l-am pus la posta. Salut!
P.S. Tie-ti place galbenul, albastrul sau rosul?
P.P.S. Cred ca joi o sa pun scrisoarea. Tare-ncet se mai misca lumea pe-aici. Si la Bucuresti tot asa e?!
